douazeci si cinci la suta del corazon

Acest text a fost tradus in turceste si a fost jucat in İstanbul de catre Proti Otonom. viziteazaistanbul.com

( fragmente dintr-un os)

(fereastra martinei vâsleşte în crepuscul, o lumină arde camera cristinei cu augustin)

(augustin) nu întotdeauna ceea ce vedem e ceea ce e real, n-ai ştiut?
(cristina . ochii ei se măresc pana devin doua globuri
pământeşti)
(augustin) dacă am putea să aruncăm un ochi în spatele întâmplărilor,
le-am descoperi resorturile.
(cristina ochii ei sunt în mişcare de revoluţie) iar începi …ce urmăreşti?
(augustin) un alt joc. curiozitatea ţi s-a aşezat ca două pete în obraji.
(cristina) să jucăm? nu prea am chef… ultima dată lucrurile n-au stat tocmai în favoarea mea
(augustin) miza, ia-tă miza!
ea e înafară se vede doar el
el spune eşti frumoasă ai un păr minunat
apariţia ei, o surpiză, va rezolva dilema
încercăm?
(cristina se uită brusc la el cu africa şi cu america de sud)
(augustin) eşti frumoasă… părul tău… (degetele lui îi trec scârţâind prin păr) buzele… (se opresc pe gură) vino aici, vino aici… (cristina frânează, ochii se rotesc, bingo! doi urşi polari. ) vino aici, nu auzi? mă faci să devin… vino aici, futu-ţi gura mă-tii! (urşii îi lasă pe obraz dâre roşii, augustin vuieşte, cristina e departe, auroră boreală)
(augustin lingându-şi faţa ) …în vamă, după boscheţi… s-a terminat fără mare tevatură şi fără gălăgie. se pare că a convins-o repede. asta era. te-am lovit tare? iartă-mă, eram prins de joc. apoi apare fata de după tufiş, cu hainele şifonate sau rupte. dacă e latino sau de culoare vom ştii că a fost o scenă de sex sălbatic( ha ha ha) dar dacă e românca se va spune că a fost un viol (augustin râde de la o ureche la alta cristina e înţepenită undeva în arhipeleagurile indoneziene)
(augustin e o perie de păr, o piaptănă, limba lui trece pe gâtul sărat ca o canoe) poate că el târăşte din tufiş un cadavru, o prostituată care va zace pe marginea drumului o noapte.
(cristina în valuri) eşti nebun !
(augustin e o corabie si-i ridică bluza) poate că întâmplarea asta brutală deschide între cei doi o poartă de comunicare, o complicitate... (cristina are catargul între picioare) poate ajunge până la dragoste (augustin e vânt si-i răsuflă în gură)
(cristinei i-a ieşit un colţ de stâncă din apă) ieşi afară.
(augustin se izbeşte de ea) poftim?
(cristina) ieşi afară.
(augustin) era doar un joc, ai acceptat…
(cristina) ieşi afară. îi voi spune mamei tale.
(augustin) vezi să n-audă.
(cristina) ieşi afară!!
(augustin îi aruncă peria de păr în braţe) masturbează-te! asta îţi place. (inundă apoi spaţiul martinei, plângând isteric, apa ajunge până la catul fereastrei)

...


(cristina e înrămată în uşă)

(cristina) m-aţi păcăli dacă v-aş vedea pentru prima oară,
m-aţi impresiona…ce scenă de familie
(martina) te dau afară!
(cristina) nu-i nevoie, plec singură.
ultima mea zi aici… aceasta.
(augustin îşi susţine maxilarul) ultima ta zi?
(martina cu cei doi ochi măriţi în diametru) ultima ta zi??
(cristina) am să-i telefonez mătuşii mele să vina sa mă ia
(martina) încă nu i-ai telefonat?
(cristina) nu (mâinile i se zbat) o voi face
(martina) ce poţi face acum, nu lăsa pe mai târziu,
s-ar putea să nu mai poată fi făcut.
(augustin) nu poţi pleca…
(cristina) pot foarte bine si o voi face.
(augustin) nu te las să pleci, nu mă poţi lăsa aşa… (pipăie aerul) mama, fă ceva!
(martina muşcă din tăcere)
(augustin) nu se poate, tu trebuie să stai aici, cu noi, să… mama, te rog, fă ceva! (martina mestecă îndelung tăcerea, augustin şi piciorul lui se izbesc de podea) dacă pleacă am să… mă plictisesc!
(cristina) nu cred, atât timp cât ai un sac de box, disponibil, nemişcat şi mut (martina se îneacă înghiţind)
(augustin) de fiecare dată când te văd îmi vine să…
(cristina) să mă strângi de gât?
(augustin)… să mă desfac la pantaloni, uite, mă desfac şi …(şarpele iese sâsâind, se încolăceşte în faţa ei, muzică de fluier)… asta.
(ochii martinei sunt înţepeniţi în ochii cristinei) las-o să plece!
(augustin) da, dar tu nu mai vrei să joci nimic, va trebui să aştept, să merg iar la şcoală, să-mi umplu timpul, mi-ai spus că nu mă mai laşi la şcoala aia unde nu sunt înţeles, vei fi nevoită să mă duci din nou, nu mai pot, trebuie să fac ceva, tu nu vrei…
(martina) vom juca din nou emigranţii
(augustin) toate scenele?
(martina) toate scenele
(augustin) acum. jucăm acum. simt nevoia să-l joc.
(martina) mi-e dor să merg cu troleibuzul
(cristina cu părul pictează pereţii, o premoniţie în henna) de liniştea casei mele de la ţară
(augustin) nu v-a plăcut în străinătate. de ce ?
trebuia să munciţi? acolo nu se pierde vremea .
(martina) de cafeaua proastă din românia
(cristina) de mama
(martina) de mama
(augustin) jucăm şi partea cu bătrânul ceh care rămâne în vamă
nu vrea să-l ia nici un autocar
până la urmă e tâlhărit de români
(martina) nu puiule, nu mi-a trecut vânătaia de data trecută
(augustin) te rog, te rog, dacă ea pleacă promit să mă controlez .
(martina) bine, bine, dar aşteaptă să plece.
(augustin) să plece acum. nu mai avem nevoie de ea. poţi să te cari!
(martina) las-o să rămână până Mâine, să-i telefoneze mătuşii ei.
(augustin) mâine, ai dispărut !
(cristina) va fi plăcerea mea
(augustin) când ai să pleci vei avea faţa hidoasă pentru că oamenii care pleacă îşi deformează feţele datorită inerţiei, de aceea nu-i recunoaştem, mai ales pe cei care se grăbesc. mama, dacă vrei ca cei din jur să vadă măcar pentru o clipă cum e faţa ta adevărată, trebuie să stai pe loc.
(martina) stau
(augustin) sau să se mişte ei cu aceeaşi viteză, constantă , dar cu cât stai mai mult cu atât îmbătrâneşti mai repede. dacă omul se deplasează constant cu o viteză egală cu zero virgulă zero zero zero zero zero zero unu din viteza luminii el câştigă zero virgula zero zero zero zero zero zero zero zero zero zero unu ani într-o secundă adică cu atât îmbătrâneşte mai greu.
(cristina) după cum văd sunt şi alte modalităţi de a rămâne în urmă
(augustin) tu nu mai contezi (uşa înghite trupul cristinei, augustin se ridică, se învârte, ţipă) şi nu mă cred împărat, sunt (o scutură pe martina, vrea să culeagă de pe jos fructe coapte) nu înţeleg, nu mai pot! (patul îl absoarbe, uşa camerei lui se trânteşte regulat)

...


(într-o lumină lăptoasă care curge dintr-un colţ al tavanului, corul femeilor legănate murmură)

(corul femeilor) am venit să te ajutăm la curăţenie
(martina nu-şi găseşte picioarele) cine sunteţi?
(corul femeilor) noi (murmurul picură din tavan) cum cine?
(o femeie) gratziela
(martina s-a mecanicizat) gratziela
(gratziela) gratziela
(altă femeie) consuela
(martina îşi caută întruna picioarele) consuela
(consuela) consuela…. făceam chefuri… am avut acelaşi iubit.
(altă femeie) nu-mi vine să cred că ai ajuns atât de grea de cap. nu a trecut chiar aşa de mult timp. nu ţi-ai revenit?
letitzia letitzia letitzia letitzia
(martina şi-a găsit un picior letitzia îşi numără dinţii)
(altă femeie o apucă de o mână) adela, îmi pare bine (se râde masiv. adela se scuză) dacă nu ne recunoaşte e ca şi cum ne-am întâlni prima oară.
(letitzia forează urechea consuelei) sau nu?
(adela balansează o greutate) sau nu ?
(letitzia consuela chicotesc)
(altă femeie) sunt
(martina) nu contează
(letitzia) shofrana, vezi, ţi-am spus, tu nu contezi, eşti prea ştearsă, am ştiut tot timpul.
(shofrana incandescentă) ştim că în fiecare noapte faci curăţenie ca să rămâi trează, am venit să te ajutăm, să stăm cu tine, să nu…
ştii tu…
(martina) de unde ştiţi?
(consuela) am auzit. se aude. nu te bucuri ?
suntem alături de tine
(martina) da, da
(letitzia forează cealaltă ureche a consuelei) ai observat? i s-a închis ochiul stâng. întotdeauna primul i se închide stângul.
(consuela) am adus (martina e asediată)… scobitori! n-ai voie să adormi, ştii asta, nu?
(martina) cel mai greu e spre dimineaţă când întunericul e adânc şi-mi fură realitatea, atunci alunec…
(letitzia) eu am venit mascată, tu te-ai speriat nerecunoscându-mă… chef monstruos…
îţi aminteşti?
(martina) nu (le priveşte doar cu ochiul drept, ochiul stâng s-a închis de tot)
(consuela) o scobitoare
(martina deschide şi celălalt ochi dar acesta se va închide mereu) nu mulţumesc, rezist aşa
(shofrana) vei rezista, ştiu asta.
(adela) sau nu?
(consuela şi letitzia îşi impleticesc limbile lungi şi bifurcate, martina va adormi) ierţi, ierţi dar până când? zi şi tu letitzia. o dată, de două ori, de trei ori limita maximă a decenţei,de-aici incolo e prostie, scuză-mă,
n-o zic numai eu…
(letitzia) ştiu… spun toţi prietenii ei şi părinţii şi rudele şi rudele rudelor şi locuitorii oraşului.
s-a aflat.
din gură în gură.
(gratziela) n-o crede nimeni
(adela) o auzeau toţi cum gâfâia când urca scările
(letitzia) şi ce? şi eu gâfâi.
(adela) dormea mult şi ziua şi noaptea… spuneau copiii.
(letitzia) şi ce? tuturor ne place un somn după-amiaza.
(consuela) doar că n-o facem (limba o atinge scurt pe martina, insinuant) unele avem treabă (martina sforăie) i s-a închis şi ochiul drept, scutur-o să se trezească (în camera lui augustin mobila pocneşte ) sforăie copilul ăsta ca un animal.
(corul femeilor se strânge în jurul martinei, incantaţia creste)
(adela) să ţipăm (în tăcere plouă cu ochi) sau nu?
(letitzia) eşti proastă? vrei să se trezească toată casa, acoperişul şi pivniţa?
(gratziela are părul mai moale) dacă ţipam, trebuie să plecăm (adela vede) vrei asta?
(shofrana adulmecă, amuşinează pielea martinei după ureche) vei rezista, ştiu asta
(martina îşi prinde ochii în mâna, ochii se deschid, au genele tremurânde) am aţipit…
(gratziela) nu-i nimic, te-ai trezit. ce bin!e am tras o sperietură! toate era să facem infa...
(gura i se umple de cuvinte care vin înapoi, letitzia şuieră) nu vorbi
de funie în casa spânzuratului!
(shofrana) martina, ţii cheile în mână, aţipeşti, cheile cad, fac zgomot şi te trezeşti. simplu.
(letitzia) eu nu l-aş ierta de atâtea ori. l-aş părăsi.
(shofrana) mai departe?
(letitzia) altul. e plină balta de peşte.
(shofrana) tot aşa?
(letitzia) mai bun, evident.
(adela) sau nu?
(shofrana) bun are mai mult şi mai puţin?
(letitzia) de ce n-ar avea?
(shofrana) bărbatul tău te reprezintă.
(zgomot de chei, corul e în tremollo)
(martina) am aţipit…
(corul femeilor din spate)
(letitzia are crescut în frunte un os care vine din ceafă) ce vrei să spui?
(shofrana are mâinile aspre căptuşite cu smirghel) ai auzit. ar trebui să înţelegi,
eşti cea mai bătrână .
te crezi cea mai deşteaptă.
(letitzia) încerci să mă jigneşti?
(gratziela) cred că ştiu ce vrea să insinueze.
(adela) tu jigneşti pe toată lumea.
poate a venit momentul să fii şi tu (letitzia are crescut un os în frunte
osul are o crestătură
crestătura are o limbă
limba se aruncă spre adela
(adela sfârâind) sau nu?
(shofrana) atât am avut de spus.
(letitzia) spui că tu eşti mai bună, asta vrei să spui? că osul tău e mai moale, mai şlefuit? (shofrana se diminuează în linişte)
(letitzia) spune, până nu te iau de păr! (parul shofranei creste neînchipuit de lung până la picioarele letiziei)
(consuela e o morişcă) întotdeauna te-ai dat mare cu familia ta reuşită
ce se ascunde acolo, shofrana? cine ştie ?
cand vorbeşti prea mult de ouă înseamnă că-s clocite…
(adela o opreşte pe consuela din mişcarea roatativă) chiar aşa,
cine ştie dacă nu voi,
care le ştiţi pe toate.
(letitzia o prinde pe adela cu limba, cu osul prin păr o–ngrădeşte, îi răpeşte mirosul
şi-o scrie cu gheara ce-i crescuse în palmă, adela e verde, un verde de iarbă)
(gratziela) opriţi-vă! vom fi nevoite să plecăm! vreţi asta? încă nu e dimineaţă.
(martina) ba da, e dimineaţă, zorii au crăpat deasupra pădurii… e timpul, plecaţi! se trezeşte fata, mi-aduce micul dejun
(shofrana) pe diseară (în jur, un abur cu pas de nebun)

REZERVATIA DE UMBRE

( MAREA PACALEALA)

fragment

Scena 2


PROFESOARA: Buna ziua, e timpul sa incepem prima lectie.
EA: Nu va suparati dar eu refuz sa particip la toata mascarada asta si, in continuare, vreau sa plec.
PROFESOARA: E normal, de aceea va aflati aici, pentru ca refuzati, si prima lectie pe care trebuie sa o invatati este acceptarea. Pot sa va spun tu?
EA: Ce dracu' vreti de la mine, nu inteleg nimic!?
PROFESOARA: De aceea sunt aici, sa va explic…
EA: M-am saturat de cate aveti voi de spus, poate ca pe unii ii intereseaza si opinia altora.
PROFESOARA: Exact! Ai punctat cu exactitate. Dar crezi ca noi nu ne-am saturat de cate ai tu de spus? Sau ei, ei crezi ca nu s-au saturat? De literatura din capul tau?
EA: Nu e literatura, e realitate.
PROFESOARA: Literatura -realitate pe muchie, cine mai stie?
EA: Eu nu sunt pe muchie!
PROFESOARA: Imi amintesc cand erai in liceu si chiuleai de la scoala, erai cu boemul tau coleg si prieten, imbracat intr-o haina in carouri mari si cu o sapca in carouri mici, la gat purta in loc de cravata si evident in semn de protest, un papion cu buline. V-a prins directoarea pe culoar, iti amintesti? "Unde mergeti?" v-a intrebat. "Si cu tine ce-i imbracat asa ca o paparuda? Parca esti nebun". "Eu?" a raspuns colegul razand, "eu sunt normal doamna". Ea a ras si mai tare: "Toti nebunii zic ca-s normali".
EA: Veche, nu rad la ea decat prostii.
PROFESOARA: Si cei care au ras de ce te-ar mai asculta?
EA: Pentru ca se recunosc in vorbele mele…Cine nu se recunoaste si nici nu-l intereseaza ce am de spus sa plece acasa si sa se intoarca maine seara. Se joaca o comedie.
PROFESOARA: Aceasta nu e comedie?( vrea sa plece )
EA: Ba da. Uneori iti vine sa razi.(se uita la un spectator) De ce ai acum o alta fata? Niciodata nu stiu inainte sa vii ce fata o sa ai, cum o sa fii, ce o sa fii…De unde-mi vin toate gandurile astea? Parca am mai fost candva in aceeasi situatie.
PROFESOARA: Foarte bine, foarte bine…s-o luam cu inceputul…
EA: (agresiva) Nu vreau s-o iau cu inceputul, sa ma intorc inapoi? Pierdere de timp!
PROFESOARA: Pierzi timpul plangandu-te ca pierzi timpul. Intoarce-te la punctul zero. Fa liniste in capul asta al tau ca nu ne mai intelegem.
EA: Liniste! Liniste! Liniste! Liniste! Liniste! Zgomotele se maresc…
Tipa urla striga zbiara!
Tipa urla striga zbiara!
Tipa urla striga zbiara!
Zgomotele se potolesc…
(publicului ) De mici am stiut sa facem asta, ne mai foloseste si acum.


EA: Sunt in punctul zero. Padurea, cararea, iarba, florile, soarele si foarte repede luna si intunericul si stelele si toate cate le doresc, se schimba intre ele, isi urmeaza ciclul rapid sau lent. Totul cum vreau eu. In punctul zero e cum vreau eu pentru ca in punctul zero e orice, e totul…si uneori vreau si nu stiu ca vreau, si alteori vreau si nu stiu ce vreau si de cele mai multe ori vreau si nu vreau…Pe drum trece o caleasca si din ea se furiseaza in padure cativa oameni inarmati cu pusti. Se furiseaza sa nu-i vad. Ce liniste! Mi-e frica…
PROFESOARA: De ce ti-e frica?
EA: Nu stiu…
PROFESOARA: Asteapta…incearca sa-ti dai seama de ce ti-e frica. Frica vine sub o forma sau alta : frica de a nu avea intotdeauna dreptate, frica de a nega si frica de a pierde, frica de a nu ti se afla secretul, frica de faptul ca meriti tot ce ti se intampla, ca Dumnezeu nu exista, ca esti numai tu intr-o forma pe care ti-e frica sa o recunosti...
EA: Am furat flori de sub geamul lui. El a sarit pe ferestra si a luat-o la fuga dupa mine. Alergam. Cand mana lui m-a atins am simtit ceva cald pe picioare. Mult. Nu-l puteam opri. M-a tras de urechi si mi-a urlat ceva. N-am putut sa inteleg ce. Apoi a plecat. Indreptandu-ma spre casa lasam in urma aburi calzi…
PROFESOARA: Trezeste-te! E cinci fara doisprezece minute!
EA: Iar?


Scena 3

(EA e singura, spectatorii se uita la ea, vrea din nou sa vorbeasca, se simte acuzata etc,…intr-un tarziu izbucneste)

EA: Da, ma uit la telenovele, ei si ce? E slabiciunea mea, ei si ce ? Pentru asta trebuie sa va suport privirile?
Sunt cu incheieturile intepenite. Cand incerc sa umblu sunt ca un gandac albastrui pe o gramada de balegar. Mi-am gasit o scuza, e plauzibila, recunosc…
Da, ma uit la telenovele pentru ca Hamlet si Ofelia sunt disperanti, si-au dat mana si nu se mai pot desprinde. Apoi Romeo si Julieta. S-au vazut…ea a vrut sa fuga, cel putin asa am auzit, ce vrei instinctul de conservare, dar era prea tarziu, unul Shakespeare, care tocmai trecuse pe langa ei, vazuse totul. Au aflat si ei, poti sa scapi daca tai firul. Lumea e o fabrica de instrumente de taiat firul si ofera si o larga piata de desfacere… cand sunt pe patul de apa, deschid trapa si cobor direct in lift. De obicei apas butonul cu numarul sapte. Dar liftul nu se opreste intotdeauna acolo…nu ma credeti, nu-i asa? Vad pe fata voastra ca nu ma credeti. Acum imi dau seama …poate nu credeti dar totul se vede pe fata voastra. Pun pariu ca ati venit de acasa cu fata gata compusa : neincrezatoare, expectativa…Ia sa vedem ce ne mai spun artistii. Greu sa fii artist, nu credeti? Dar ce credeti? A! Nu credeti nimic? Nimic nimic? V-ati pus fata asta si gata? Nu mai trebuie sa credeti nimic, sunteti la adapost. Cel putin pana va intoarceti inapoi acasa.
De exemplu mi-ar placea sa-mi povestiti cat de mare si gol e patul dumneavoastra si cum acest lucru se petrece mai ales seara dupa ce ati inchis televizorul si va pacaliti ca vi s-a facut somn. Poate daca-l chemati vine. Somnul. Si apoi va prefaceti toata noaptea ca dormiti. Si a doua zi la serviciu, ce fata surazatoare, ce zambet larg! De ce sa stie colega ca ai probleme? Ca nu mai stii cine esti si de ce. Din decenta? As! Sa nu se bucure ceilalti ca nu te mai descurci si ce-i mai grav este ca nu mai ai de ce sa te descurci. Ne prefacem fericiti. In definitiv sunt doar opt ore de stat acolo.Trec. Greu, dar trec. Acasa copiii nu trebuie sa stie cat e de greu sa fii om matur. De ce sa afle saracutii de pe acum ca viata e o imensa felie cu cacat (din care unii am mancat deja destul de mult, din fericire) cand putem sa-i pacalim, macar un timp. Le creem o lume roz, tragem cortina si le-o aratam: ASTA e lumea! Undeva speram ca, poate, daca si noi credem, atunci asta e lumea. Ei cred de-adevaratelea si noi stim adevarul. Ii prindem de nas sa nu simta putoarea care se raspandeste. Asta e! Se raspandeste orice ai face. N-o poti opri pentru ca incontestabila ei calitate este de a se raspandi. Traiti asa, ce conteaza. De unde am invatat asa ceva? E un atavism?
Astepti sa vina seara, sa te uiti la un film, ceva usor, o telenovela pentru ca acolo ei se prefac in dulce stil sudamerican ca dupa multa suferinta si disperare lucrurile se aranjeaza ca prin farmec, tot ce s-a distrus in zece ani se reface intr-o clipa, apoi linistit te prefaci si tu ca ti-e somn, dormi, nu mai auzi, nu mai vezi, in linistea unui fel de moarte…Si intr-o zi te hotarasti: vorbesc, spun tot. Si-ti suni o buna prietena dar, si intervine un dar, cand incepi sa te plangi, exact in acel moment, cand vrei sa-i arunci in carca toata mizeria anilor tai de zambete si buna dispozitie, i se ard cartofii, ii plange copilul, i-a intrat sotul pe usa, exact in momentul asta : "Tre’ sa fug! Te sun eu mai tarziu!" Si mai tarziu afli de la vecine ca ei, prietenei tale cele mai bune, nu-i plac oamenii cu probleme. Si are dreptate. Si te intorci si tu la ale tale si ne intoarcem si noi la ale noastre. Uneori venim la teatru dar vrem neaparat sa vedem o comedie. Sa radem. Sa uitam. Sa nu ne amintim, sa ne prefacem ca nu exista viata noastra asa cum actorii se prefac ca nu exista viata lor ci o alta, infinit mai usoara a unui personaj de comedie. Viata e o pacaleala.( Isi pune ochelarii de soare si scoate un baston alb, telescopic)

(Trei fete intra.)
O FATA: Putem sa repetam in clasa asta?
( Nu mai asteapta raspunsul si incep sa danseze can-can)

Scena 4

PROFESOARA: Ce-i cu ochelarii aia si cu bastonul alb? Teatru?
EA: Cineva mi-a spus ca am fost oarba toata viata si incerc sa ma obisnuiesc cu aceasta trasatura.
PROFESOARA: Prin ironie negi nu accepti.
EA: Cum poti spune ca neg daca ma vezi cu ochelari si baston? Ce vrei mai mult decat ca incerc sa ma obisnuiesc!
PROFESOARA: Daca esti, nu trebuie sa le arati celorlalti ca esti , esti pur si simplu si restul nu mai conteaza. Renunta la mascarada si priveste lucrurile asa cum ele sunt.
EA: Nu pot. Ma doare. Ma doare fata asta banala. Nu-mi pot accepta banalitatea, ca sunt nimeni, ca sunt o femeie neatragatoare, ca barbatii nu ma plac, mi-e frica sa nu devin invizibila, sa trec pe strada si sa nu ma vada nimeni. (o miscare brusca si neasteptata ca si cand cineva ar intoarce-o) Ce a fost asta?
PROFESOARA: O curbura longitudinala specifica spatiului in care ne aflam. Trebuie sa incepem tratamentul de acceptare a ceea ce esti cu adevarat. Repeta dupa mine: nu sunt cea mai importanta persoana .
EA: Fugi de aici, nu spun asa ceva !
PROFESOARA: Dar trebuie daca vrei sa fii intreaga, trebuie sa te accepti asa cum esti, cu partea ta intunecata si cu partea ta luminoasa. Incepem cu lucrurile pe care le negi. Repeta dupa mine : Sunt o persoana neimportanta.
EA: Nu-i adevarat! Lumea ma cunoaste, ma recunoaste pe strada, sunt o persoana publica. Doamna, nu-i asa ca ma stiti? Doar ati mai fost la teatru, joc in toate spectacolele. A! Daca nu ma recunoasteti asta pentru ca sunt precum un cameleon, ma transform de la un rol la altul, ma transfigurez.
PROFESOARA: Da, te-ai transfigurat pana cand nici tu nu mai stii cine esti!
EA: Sunteti ironica sau mi se pare?
PROFESOARA: Sa continuam. Repeta dupa mine: sunt o persoana lipsita de importanta.
EA: Nu pot, ma doare.
PROFESOARA: Unde te doare neimportanta?
EA: Undeva...inauntru...ma doare atat de tare incat mi se pare imposibil sa gasesc o iesire. Cu cat ma gandesc mai adanc ma doare mai tare si nu ajung niciunde. Vreau sa plec. E un zid. Imi vin in minte numai cuvinte ca nimic, niciodata si imposibil. Nu le pot suporta, nu vreau sa existe dar ele exista. Exista nimic. Acest cuvant ma doare pana foarte departe cand ma identific cu el.
PROFESOARA: Nimic. Folosesc acest cuvant cand cred ca exista ceva anume undeva si nu e asa. Atunci spun : Nu e nimic aici! Deci nimicul e relativ la asteptarile mele. Nimic nu exprima ceva material, e o inexistenta si nici atat, mai poate avea sensul de micime...
EA: Nu!
PROFESOARA: ...de neinsemnat...
EA: Nuu! ( in creierule ei se produce un scurtcircuit)
PROFESOARA: ...de mic...
EA: Nu! Te rog! Taci! Simt cum mi se scurge tot sangele!
PROFESOARA: ...de "un cacat", de "esti un nimic" adica nu insemni nimic pentru nimeni, deci...acest nimeni e restrans.
EA: Ma doare, ma hacuie, ma sfarteca! Taci! Taci! Nu mai vorbi! Te rog!
PROFESOARA: Nimic poti sa devii cand mori.
EA : Da, prefer varianta asta!
PROFESOARA: Spunem ca "dupa" nu e nimic pentru ca nu vedem in "intuneric", deci e relativ si conditionat de capacitatea noastra de "a vedea". Totul se tranforma, nimic nu se pierde. Folosit aici arata ca nici un obiect dintre cele despre care vorbim nu sunt, dar nu ca nu exista ci din contra, ca exista, din moment ce se vorbeste despre ele.
EA: Ajutoor!
PROFESOARA: Deci cand se spune despre ceva ca e nimic, prima concluzie pe care o tragem este ca exista.
EA: Macar atat!
PROFESOARA: Dar totusi, nimicul e ceva ce nu exista deci nu exista nimic. Sesizezi importanta paradoxului? Nu exista nimic deci nimic nu exista. Invartindu-ne in cerc, pana la ameteala bineinteles, deducem ca Nimic e Viata.
EA: Ce tampenie!
PROFESOARA: Sau viata e nimic? E totuna nu? Comparata cu moartea care e eterna. Cu cat moartea tinde la infinit cu atat viata tinde la zero.
EA: Imi voi dori in scurt timp sa tind la infinit daca nu incetezi. Mi-ai facut creierii zdrente, nu pot gandi atat, de repede ma refer, te rog sa incetezi, materia mea cenusie e lesie si de o mie de ori cate o mie se imprastie...
PROFESOARA: Si totusi viata e singurul lucru pe care-l posedam deci viata e totul. Acest nimic e totul. Extremele se atrag si se anihileaza. Dar am pierdut firul...ce voiam sa spun?
EA: Nimic. ( lesina)
PROFESOARA: Niciodata este un adverb de timp care ne indica timpul care nu a fost si care nu va fi dar care totusi exista din moment ce are un nume.
...


(english version)



(THE BİG HANKY-PANKY)
fragment

scene 2

(Teacher and She)

Teacher: Good morning, it’s time to start our first lesson.
She: I’m sorry but I refuse to take part at this masquerade and still I want to leave.
Teacher: It’s normal, it’s absolutely normal, because of this you are here, because you refuse and the first lesson you must learn is acceptation. Can I call your name?
She: What a hell do you want from me? I don’t understand anything!
Teacher: That’s why I am here, to explain to you…
She: I grow tired of what you people have to say, maybe some of us are interested in somebody else’s opinions.
Teacher: Exactly, you get exactly to the point. Do you think that we didn’t grow tired of your opinions? Or them, do you think they didn’t grow tired of the literature inside your head?
She: That is not literature it’s reality.
Teacher: Literature or reality? This is on the edge.
She: I’m not on the edge!
Teacher: I remember you in high school when you played truant with your bohemian class mate and friend who was wearing a coat with big squares and a hat with little squares, in the place of tie and as a protest he was wearing a spotty bow tie. On the hall the schoolmistress had caught you on the hop and, do you remember? “where are you going?” he asked ” and why you are dressed up like a clown? Are you nuts or something?” “Who, me?” Your smiling friend answers with a question. “I’m O.K. ma’am”. She was laughing a lot.” All the nuts say they are O.K.”
She: Old joke, only stupid people are laughing at this.
Teacher: Why should they listen to you, the people who had been laughing?
She: Who has been laughing here? Nobody has been laughing, not even a dog. But maybe they find themselves in my words, who doesn’t find and who is not interested in what I want to say can go home and come back, a comedy will perform tomorrow.
Teacher: This is not a comedy??? (She wants to leave the stage.)
She (scared she will be alone): Yes, it’s a comedy, indeed! Sometimes people chuckle about. (to a viewer, surprised) Why do you have another face now? I never, but never know what face you’ll have when you’ll come, how you’ll be, what you’ll be…Where are these thoughts coming from? It seams like I have been in this situation before.
Teacher: Very well, very well…let’s start from the beginning…
She (aggressive): I don’t want to start from the beginning. I don’t want to turn back! This is a wasting of time!
Teacher: You are wasting your time complaining that you are wasting. Go back to the zero. Keep silence in your head, we cannot hear each other anymore.
She: Silence! Silence! Silence! Silence! Silence! The noises get louder…
Scream cry shout squeal!
Scream cry shout squeal!
Scream cry shout squeal!
Scream cry shout squeal! …the noises get lower…
(to the audience) We know how to manage this since we have been children. It is still useful.
(Silent.)
I’m in the zero. The forest, the foot path, the grass, the flowers, the sun and so soon the moon and the dark and the stars and all I wish, they are changing, they are following slowly or quickly their cycle. Everything is how I want it to be. In the zero is how I want it to be because in the zero is anything, is everything, the whole…and sometimes I want and I don’t know that I want, some other times I want and I don’t know what I want and most of the times I want and I want not…On the way a carriage is passing… some armed people are sneaking out of it deep into the forest. They are sneaking of me. What a silence! I’m scared…
Teacher: What are you scared of?
She: I don’t know…
Teacher: Wait…try to figure out what are you scared of. The scare takes different forms : the scare of not being right all the time, the scare of denying and the scare of loosing, the scare of knowing your secret by the others, the scare of deserving all happened to you, of God non-existence, of your lonely being in a form which you are scared to admit…
She: I had been stolen flowers from his under window. He jumped out and start running after me. I was running too. When his hand touched me I felt something worm on my legs. A lot, I couldn’t stop it. He pulled my ear and shouted something to me, I couldn’t understand what. Then he left. Walking back home I had been spreading around worm steam…
Teacher: Wake up! There are 12 minutes to five!
She: Again?


Scene 3

(She is alone. The audience is looking at her, she wants again to talk to them, she feels herself accused by their looks, she stops herself of talking …long afterwards she breaks out.)

She: Yes I’m watching telenovelas, so what? It’s my weakness, so what? Because of this should I stand your looks?
I have stiff joints. When I try walking I’m like a big blue bug on a cowpat. I found an excuse, it’s credible, I admit…Yes, I’m watching telenovelas because Hamlet and Ophelia make me desponding, they hold their hands and cannot detach. Then Romeo and Juliet, they saw each other…she wanted to run away, at least I heard like that, what would have me to do, she had a race maintenance, but it was too late, some one Shakespeare, which had been passed by there, saw everything. They found out also, you can escape if you cut the thread. The world is a cut–thread factory and offer us a large company-owned outlet…I’m on the water bed, I open the trap-door and get down directly in the elevator. As usually I push the button nr.7, but the elevator doesn’t stop there all the time…you don’t believe me, do you? I can see on your face that you don’t believe me. Now I get next to this…maybe you don’t believe but everything can be read on your face. I bet you came here with this ready-home-made face: suspicious, abeyance face…let’s see what the artists will show us today. Is hard to be an artist, isn’t it? Have no opinion about? But what is your opinion? Oh! No opinion? Not even a little one? Not at all? You just took this face and that’s all? You shouldn’t have any opinion, you are saved without. At least until you get back home. For example, I would like to hear your story about how big and empty is your bed and how it became so big and empty especially in the night, after you turned off the TV and bamboozle yourself that you are sleepy. Maybe if you call it will come. The sleep. And after, all the night, you pretend that you are sleeping. Next day at work you have such a shiny face, such a large smile! Why should your work mates know that you have problems that you don’t know who you are and why you are? Because of decorum? Come on! You are afraid they will have great joy because you cannot come through and worst, you have no reasons to get on. We pretend that we are happy. At least there are just 8 hours to spend at work, they will pass. Hard, but will pass. The children at home don’t have to know how difficult is to be mature, why they should know by now that life is a slice with shit (some of us fortunately have been eaten more than half until now) so we can razzle-dazzle them for a while. We create a pink world for them, open the curtains and here it is: THIS is the world! Somehow we hope that if we deeply believe, there and then this is the world. They believe us and we know the truth. We try keep away of them the stink which diffuse itself. That’s it! It diffused itself no matter what you’ll do. You cannot stop it because its absolute quality is diffusing. Live like that, what does it matter?! Where did we learn this? It is a reversion? You are waiting for the night to watch a movie, something easy, a telenovela because they are pretending in the sweet South America style that after a long suffering and despondency the things are miraculous fixing, all have been destroyed in years tone up in a moment and after this, calmly, pretend yourself you are sleepy, you are sleeping, don’t hear anymore, don’t see anymore, in some kind of death’s silent…And one day you make up your mind: I’ll speak, I’ll say everything, and you call a very good friend of yours but, and here step in a “but”, when you start complaining, exactly in that moment when you want to burden her with all your smiling cheerfulness years’ misery , her food is burning ( first time) her husband just get in ( second time) exactly in that moment( don’t know which time) :” I must go! I’ll call you later!” and later, a neighbor tells you that your friend doesn’t like problematic people. And she is right. And you come back to your business and we come back to ours. Whiles we go to the theatre but needs to see a comedy. To laugh, to forget, to not remember, to pretend that our life doesn’t exist as like the actors pretend that their lives don’t exist and exist just one infinity easier comedy character’s life. Life is a hanky-panky. (She takes some black glasses and a white telescopic walking stick.)

(Three girls enter.)
One Girl: Can we rehearse in this class, please?
(They don’t wait for the answer and start rehearsing can-can dance.)


Scene 4
(The Teacher enter)

Teacher: What’s up with these glasses and white walking stick? Are you playing theatre?
She: Somebody told me that I had been blind all my life so I’m trying to settle in this…particularity.
Teacher: You deny not accept with irony.
She: How can you say I’m denying when you see me wearing black glasses and white stick?! What do you want more then I’m trying to give to this?
Teacher: If you are, you don’t have to prove to the others that you are, you downright are and doesn’t matter the rest. Give up with this masquerade and see the things like they are.
She: I can’t. It’s hurting me. My commonplace face is hurting me. I cannot accept my banality, that I’m nobody, an unattractive woman, men don’t like me, I’m afraid to not become invisible, to pass in the street and nobody see me. (She is unexpected and suddenly moving like somebody turned her round.) What was this?!
Teacher: This was a longitudinal compound curvature, a characteristic of the space we are in. Immediately we have to start the treatment: “The acceptance of what I truly am.” Repeat after me: I’m not the most important person.
She: Get away with you, I don’t say something like this!
Teacher: You must if you want to be entire! You must accept yourself exactly like you are, with your dark side and also with your shiny one. We begin with the denied things. Repeat after me: I am an unimportant person.
She: It’s not true! People know me, they recognize me on the street, I’m a VIP. You know me, don’t you madam? You are going to the theatre, I’m in all performances, you should know me! Oh! If you cannot recognize me it’s because I’m like a chameleon, I’m transforming myself from one character to another, I transfigure myself.
Teacher: Yes, you transfigure yourself in somebody you don’t know even!
She: Are you ironical or just seems to me like that?
Teacher: I suggest to continue. Repeat after me: I’m a person of no importance.
She: I can’t, it’s hurting me.
Teacher: Where the unimportance’s hurting?
She: Somewhere inside…it’s hurting me so much that I find no way out. As deep as I think about it’s hurting more and I don’t get anywhere. I want to leave. It’s a wall. Just words like nothing, never, impossible are coming to my mind. I cannot stand them, I don’t want them to exist but they exist. There is nothing. Nothing exists. This word is deeply hurting me when I identify myself with it.
Teacher: Nothing…I use this word when I believe that something distinct exists somewhere and it’s not like that. Then I say: It’s nothing here! So the nothing is relative to my expectations. Nothing doesn’t express something material, it’s a nonentity and not so much as, could have the meaning of littleness…
She: No!
Teacher: …of valueless…
She: Nooooo! (An electric short circuit is happened in her brain.)
Teacher: …of little…
She: No! Please! Shut up! I feel my all blood running out of my body!
Teacher: …of “piece of shit”, of “ you are nobody” means you mean nothing for everybody, so…this “nothing” has a limited sense.
She: It’s hurting me, it’s cutting me up, it’s carving me out! Shut up! Shut up! Don’t speak anymore! Please!
Teacher: When you die you are able to become nothing.
She: Yes! I prefer this variant!
Teacher: We say that “after” is nothing there and we say that because we cannot see in the “dark” so is relative and conditioned of our “seeing” ability. “Nothing to lose, everything to transform.” Used here the word “nothing” shows us that here is not even one object we are speaking about, but doesn’t say doesn’t exist, on the contrary, exist because we can speak about it.
She: Heeeelp!
Teacher: Therefore, when we call something like nothing, the first point we arrive to it’s that something exist.
She: At least this much!
Teacher: But, none the less, the nothing is something doesn’t exist so doesn’t exist nothing. Do you upon the idea of the importance of paradox? Nothing exists so exists the nothing. Boxing the compass, until get dizzy of course, we conclude that Nothing is Life.
She: What a stupidity!
Teacher: Or life is nothing? It’s the same thing, isn’t it, comparing it with the death which is eternal. As long as the death gravitates to the infinity as long the life gravitates to the zero.
She: I wish to gravitate to the zero if you don’t stop yourself. You tear my brain like you tear rags, I cannot think so much, so quickly I mean, please stop this shit, my grey matter is from a volcano crater and is spreading on a…doesn’t matter…
Teacher: Howbeit, it is strange and yet true that the life is only thing we have in possession so life is everything. This nothing is everything. The extremes attract and annihilate themselves. But I lost the thread…what I wanted to say?
She: Nothing. (She collapses.)
Teacher: “Never” is a time adverb which indicates the moment which was not and will be not but which exists as long as it has a name.
…

RĂZBUNARE PE CULOAR

(comedie nerealistă într-un act)

PERSONAJELE:



LIVIDU’
SPERIOSU’
ZUZI
FOXY
VERSESCU


scena 1

(Interiorul unei vile, pe un coridor care duce la baie, trece un bărbat. Aude o voce care-l sperie.)

LIVIDU’: Bună seara...
(Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.)
SPERIOSU’ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă...
LIVIDU’: Aştept pe cineva.
SPERIOSU’: Persoana care e la toaletă?
LIVIDU’: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc.
SPERIOSU’: Ştii ceva domnule? Şi eu caut companie… Ce linişte s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevesteşte nimic bun. O fi liniştea dinainte de furtună?
LIVIDU’: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred.
SPERIOSU’: De ce?
LIVIDU’: Urlă câinii. E lună plină. E senin.
SPERIOSU’: Nu domnule, n-ai înţeles, metaforic vorbind, ni se pregăteşte ceva?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Ce sigur sunteţi! Probabil dumneavoastră sunteţi cel care pregătiţi surpriza despre care se vorbeşte. De aceea staţi aici. Sau aşteptaţi la baie?(pauză) N-au mai rămas mulţi. Dar ce aveţi? Sunteţi foarte palid...
LIVIDU’: Din cauza întunericului.
(SPERIOSU’ îl scrutează cu privirea.)
LIVIDU’: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine?
SPERIOSU’: Vai, mie domnule? Dacă aţi ştii! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de asta, am trecut...eh, dacă aţi ştii...
LIVIDU’: Ce să ştiu?
SPERIOSU’: Că şi mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitaţi-vă la mine ce culoare am, ce ziceţi? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am seriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul.
(Brusc se deschide uşa care dă înspre interiorul vilei şi se aude o muzică puternică. SPERIOSU’ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide uşa la loc spunând: E curent.)
SPERIOSU’: Vai domnule, scuzaţi-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniştii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere.
LIVIDU’: Nereuşită petrecere.
SPERIOSU’: Da, cum spuneţi, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereuşită.
LIVIDU’: Aţi venit de mult?
SPERIOSU’: De multişor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece şi nu-mi mai pasă. Ca să vă daţi seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire.
LIVIDU’: Vă ascult.
SPERIOSU’: Dar sunteţi aşa de palid şi slab...( Îl priveşte îngrijorat pe LIVIDU’ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă.
LIVIDU’ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt aşa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că şi eu am probleme cu digestia.
SPERIOSU’: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veţi afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteţi aşa de slab…!
LIVIDU’ (râde): A, imposibil, nu vă faceţi griji !
SPERIOSU’: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem şocuri.
LIVIDU’: Ce ai putea să-mi marturiseşti încât să mă înfricoşeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Eşti criminal? ( Râde singur la gluma lui.)
SPERIOSU’ (indignat): Cum poţi să crezi aşa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiţi să te tutuiesc? (revenind) Mă jigneşti, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata.
LIVIDU’: Eşti homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz şi eu.
SPERIOSU’: Bine, dacă n-ai reuşit să ghiceşti am să încerc să-ţi arăt.
(Îl priveşte pătrunzător şi îndelung pe LIVIDU’.)
LIVIDU’: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ai văzut o stafie?
SPERIOSU’: Asta e domnule, bravo!
LIVIDU’ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Nu...invers.
LIVIDU’: Nu crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Domnule să te iau altfel, îţi par om, nu?
LIVIDU’: Evident.
SPERIOSU’: Ei bine, nu sunt om.
LIVIDU’ (plictisit deja): Da' ce eşti?
SPERIOSU’: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o!
LIVIDU’ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă?
SPERIOSU’ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU’: De ce să mă speriu?
SPERIOSU’: Pentru că sunt fantomă.
( Aşteaptă reacţia lui LIVIDU’ care tace.)
SPERIOSU’ (insistă): Stafie.
LIVIDU’ (într-un târziu): Şi?
SPERIOSU’ (neîntelegând şi pierzându-şi răbdarea): Cum… şi?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit şi acum bântui această casă!
(LIVIDU’ îl priveşte nedumerit.)
SPERIOSU’: Înţelegi? Ba ha hau!
LIVIDU’: Am înţeles asta, nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie frică.
SPERIOSU’: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome.
LIVIDU’: Da, oamenilor probabil.
SPERIOSU’: Ce, dumneata nu eşti om?
LIVIDU’: Nu.
SPERIOSU’ (ironic): A ! Am înţeles, eşti dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară.
LIVIDU’ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înţelegi.
SPERIOSU’: Ce să înţeleg?
LIVIDU’: Şi eu sunt fantomă.
SPERIOSU’ (rămâne stupefiat): Poftim?! Eşti fantomă?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Adică ai murit şi acum bântui această casă?
LIVIDU’: Exact.
SPERIOSU’: Aaaaaa! (Ţipă disperat.)
LIVIDU’: Ce-ai păţit omule?
SPERIOSU’ (respiră greu): Era să fac un infarct.
LIVIDU’: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Şi apoi cum să faci infarct? Alo! Trezeşte-te, eşti mort!
SPERIOSU’: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată.
LIVIDU’: De când eşti mort?
SPERIOSU’: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni?
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct.
LIVIDU’: Cauza?SPERIOSU’: Infarct!
LIVIDU’: Cauza infarctului…(se stăpâneşte să-i spună: boule!) ?
SPERIOSU’: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi.
LIVIDU’: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii.
SPERIOSU’: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înţelegi? Vezi domnule cum era viaţa asta, aparenţa era sarea şi piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Da' cum te chema înainte să...?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Nu vrei să vorbeşti despre asta. Îţi face rău?
LIVIDU’: Sunt stafie, nu mi-e rău.
SPERIOSU’: Nu ai reminiscenţe de sentimente şi senzaţii?
LIVIDU’: Ba da.
SPERIOSU’: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal?
LIVIDU’: Absolut normal.
SPERIOSU’: Domnule, eu credeam că mori şi gata!
LIVIDU’: Te-ai înşelat. În momentul morţii creierul descarcă informaţia stocată şi vibraţiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simţim nimic.
SPERIOSU’: Auzi, da' un semn ai?
LIVIDU’: Ce semn?
SPERIOSU’: Nu laşi nici un semn pe unde treci?
LIVIDU’: Ba da, o pisică moartă.
SPERIOSU’: Şi câinii morţi?
LIVIDU’: Nu sunt eu.
SPERIOSU’: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, şoseaua e plină de câini morţi.
LIVIDU’: Sunt loviţi de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei îşi pierd frânele şi se opresc direct în ea. E ca şi cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcţia e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, şi vezi, şi-a păstrat toate trei etajele. Faţada e cam sifonată.
SPERIOSU’: În schimb interiorul...ţâţă de mâţă! De unde are atâţia bani un amărât de făcător de rime? (vorbeşte cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providenţial va dărâma casa cu tot cu ei şi vor sfârşi sub dărâmături?
LIVIDU’: Vezi, nu ştii nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse şi îl ţine pe SPERIOSU’ în suspans.) Asta întreţine distracţia, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe şosea senzori de vibraţie şi când calculatorul le spune că se apropie o maşină mai grea de două tone, se dă alarma şi toată lumea se retrage în pivniţă, pe întuneric, cu un pahar de şampanie, cu o femeie în braţe...